The time of my life

Am uitat. Josephine, you’re next . La chestia cu brandurile, adica. Sunt zapacita. E tarziu.

Andreea, stiu ca trebuia sa fac asta de ceva vreme, dar cred ca oricine ar intelege ca e nevoie de cateva zile ca sa iti revii dupa examenul la semiotica . Nu le-am pus in vreo ordine, dar cam astea imi vin in minte.

De curand, am revazut un fost profesor. Acelasi par carunt, acelesi glume simpatice, si exact aceleasi povestiri haioase. Dar ceva s-a schimbat si desi nu imi dau exact seama care a fost momentul in care am realizat asta, sunt sigura. A imbatranit. Poate a fost atunci cand ne-a povestit, pentru a 53a oara, de farsa pe care i-a jucat-o directorului scolii. Poate a fost atunci cand mi-am dat seama ca a obosit. Ca elevii si scoala l-au obosit. Sau poate a fost atunci cand a pocnit din degete a cincea oara in zece minute si mi-am dat seama ca are un tic de care nu isi da seama. Lucrurile astea nu il fac cu nimic mai putin valoros in ochii mei. Dar ma sperie.

Mereu mi-a fost frica de batranete. Asa superficiala cum probabil o sa va par, recunosc ca mi-e teama de riduri, de plictiseala, de reumatisme, mi-e groaza de discutii nesfarsite despre boli, doctori si pretul locurilor la cimitir, ma ingrozeste gandul ca o sa ma intereseze cat costa patrunjelul, rosiile si ceapa. Da, da, stiu ca nu asta inseamna batranetea. Sau nu numai asta. Dar mi-e greu sa cred ca o sa fiu printre acei putini norocosi impacati cu viata lor, care isi accepta senin si bland soarta, isi petrec ziua citind si plimbandu-se prin Cismigiu, iar seara merg la teatru, expozitii si concerte. Mi-ar placea, dar nu pot. Am 20 de ani – prea putini ca sa cred ca o sa fiu fericita si cand o sa fiu mare si o sa trebuiasca sa ma port ca atare. Dar standardele se schimba, nu-i asa?

Imi place cand vad batrani care se plimba prin parc, desi ma enerveaza cand ii vad, acri si incruntati, in autobuzi. Imi plac cei care pleaca in vacante, chiar daca isi iau cu ei un geamantan mai mic doar pentru medicamente. Imi plac bunicile care ies cu nepotii in parc si au grija sa fie imbracate cochet. Ma fac sa cred ca fericirea nu o gasesti doar in tinerete, pentru ca mai apoi sa o pierzi, putin cate putin. Oamenii care la sfarsitul vietii nu mai au decat amaraciune pentru toate lucrurile pe care ar fi vrut sa le faca si nu le-au facut sau furie pentru cele pe care le-au facut si isi doresc sa nu le fi facut niciodata sunt cei care ma sperie. Trebuie sa fie greu sa traiesti astfel incat, la sfarsitul vietii, sa fii multumit cu ceea ce esti. De-asta mi-e mila de batranii care isi varsa amarul pe copiii care fac galagie in fata blocului. De-asta mi-e frica de momentul in care copiii mei o sa realizeze, cand o sa le povestesc pentru a 20a oara vreo isprava neinsemnata, ca am imbatranit si eu.

Acum cateva zile, am vazut Ellie Parker. De fapt… am vrut sa il vad. Nu am rezistat mai mult de 20 de minute, si alea chinuite si cu speranta ca voi vedea ceva interesant. Dar nu a fost asa. Sateam singura in pat, in camera mea cu un perete portocaliu, cu ochii atintiti in monitorul pe care se derulau ceva probleme existentiale prin care trecea Naomi Watts. Si am realizat ceva. Viata e mult prea scurta sa pierd aproape doua ore privind filmul ala.

Da, stiu, faza asta cu viata e prea scurta pentru a te enerva, pentru a te razbuna, pentru a nu te bucura de fiecare zi ca si cum ar fi ultima, pentru ca la un moment dat chiar o sa fie, bla bla bla, e rasuflata. Da, stati linistiti, am primit si eu cel putin 50 de mailuri cu cate o prezentare in Powerpoint, care ma invatau cum sa fac sa fiu fericita, multumita, ne-stresata, desteapta si frumoasa. Da, am primit si mailul cu ultimele cuvinte ale lui Paler. Am primit si testamentul lui Marquez. Le-am primit pe toate

Dar a fost nevoie sa vad o parte din filmul asta ca adevarul sa ma loveasca. Direct, fara peisaje cu apusuri suave sau muzica melancolica. Am fost o fraiera. S-a intamplat sa citesc o carte de 200 de pagini care nu imi placea doar pentru ca o incepusem si nu vroiam sa las un lucru neterminat. Nu voi mai citi niciodata o carte daca ma uit sa vad cate pagini mai am pana la sfarsit mai des decat ma face sa zambesc sau sa ma intristez. Promit. Si nu ma voi mai uita la un film daca au trecut 20 de minute din el si singurul lucru care imi mai atrage atentia e actorul principal, sau, mai bine zis, faptul ca zambeste frumos si are un abdomen bine lucrat.

S-ar putea sa fi judecat prea aspru filmul asta. Tot ce se poate. Mai stii? Poate daca mai vedeam inca 10 minute descopeream o capodopera cinematografica. Dar sunt dispusa sa imi asum riscul asta. Acum, tot ce pot sa spun este ca viata este prea scurta. Prea scurta ca sa citesc cartea de drept constitutional din care voi da examen maine. Care sunt sansele sa inteleaga si profu chestia asta?

Ieri am dat un examen la Cambridge (Da, asta este motivul pentru care in ultimul timp am vorbit ca in Pruteanu’s worst nightmare, dar nici o grija, voi reveni la normal). Au fost 200 de oameni, impartiti in doua mari categorii – liceenii pe de-o parte, colorati si cool in marea lor majoritate, si cei care trecusera de glorioasa varsta de 20 ani de cealalta parte. La fiecare doua-trei fraze, cei din urma se plangeau ca sunt numai pusti de liceu in jur, si ei nu au ce cauta acolo. Eu? Undeva pe la mijloc… Parca ma enervau si pustii din Caragiale putin – prea erau veseli, fara cearcane a la sesiune, nu stiau nici macar ce este stresul BAC-ului, ca doar mai au cel putin o vara pana atunci. Dar parca m-au enervat mai tare comentariile de genul „Fata, sta unu’ mic cu mine in banca, are un tupeu in el… Poate il pun sa-mi vorbeasca cu dumneavoastra pana terminam examenul”, venite de la o gagica de 25 de ani imbracata in blugi si intr-un tricou cu un smiley mare pe el, care statea pe o bordura si fuma o tigara. Parca – parca m-as fi dat de partea alora mici.

OK, recunosc! La mine, nostalgia adolescentei e foarte puternica. Ba chiar, pana ieri, as fi zis ca sunt adolescenta – pana la urma, it’s not all about age, is it? Doar ca ieri am realizat ceva. Am crescut.

Dupa ce am stat aproape noua ore intr-o sala plina de balerini cu buline, pantaloni scurti galbeni si cordelute roz, cand am ajuns acasa am scos de la naftalina… cum sa le spun?… incercarile mele literare din liceu. Si bine am facut! Pentru ca au trecut doar cativa ani, dar deja uitasem cum eram atunci – niste copii tare entuziasti. Vroiam sa publicam o carte la sfarsitul liceului, in care sa adunam povestirile tuturor intamplarilor prin care am trecut. Sa fie un fel de cronica a maturizarii. Evident, nici vorba de o materializare a proiectului nostru, dar ceva bun tot a iesit – timp de doi ani, eu chiar am scris cate ceva, mai mult pentru mine, pentru ca stiam ca la 20 de ani va fi foarte tare sa imi aduc aminte. M-am si intristat, ce-i drept. Pentru ca atunci nici nu ma gandeam ca sunt lucruri pe care voi fi prea obosita sau prea plictisita sa le fac, pentru ca atunci inca eram idealista, pentru ca acum sunt mai mult cinica decat optimista.

Unde incerc sa ajung cu toata povestea asta? Mi-am mai amintit un lucru aseara. Cat de mult imi placea sa scriu. De fapt… nu numai ca imi placea sa scriu, dar eram tare mandra de chestiile care imi ieseau (intre noi fie vorba, they weren’t that good). Si am realizat ca inca imi place sa scriu, chiar daca nu prea mai sunt multumita de produsul finit. Oricum, practice makes perfect, right? Si asa m-am hotarat sa imi fac blog .