The time of my life

Weekendul trecut am fost la tara. Chestia asta concureaza pentru titlul de cea mai neinspirata decizie a parintilor mei. Sa fiu sincera, faptul ca, din toata vara, noi am plecat la tara tocmai in weekendul in care hidrologii au anuntat cod galben, pericol de inundatii, furtuni, descarcari electrice violente si vant puternic in Dolj nu este o supriza in familia mea. Da, parintii mei sunt dintr-o comuna din Dolj. Mie mi se pare foarte greu de crezut cand aud pe cineva ca spune, cu ochi mari si visatori: „Ooo, e foarte frumos la mine la tara” si incep sa povesteasca cum alerga descult pe poteci de codru, mai-mai sa crezi ca a copilarit la Humulesti. Bine, oamenii astia sunt norocosii care au bunici printr-un satuc de la munte sau de la deal, cu padurea in curte, case albe cu muscate rosii la geam si un paraias in spatele grajdului in care cresc vaci grase si frumoase care dau lapte dulce. Cum e la mine la tara? Mult soare, mult praf, multe muste si foarte putini copaci. Nu avem paraiase, dar, ce-i drept, avem un canal de irigatii. Am facut si eu baie in el,eram prin clasa a sasea si m-au dus verisorii mei la scaldat. S-a intamplat o singura data, pentru ca, atunci cand si-au dat ai mei seama unde faceam noi baie… sa spunem ca nu a iesit prea frumos. Acum, pana si asta a secat.

Asa… Acum, ca v-ati facut o idee despre decorul in care se petrece totul, sa va spun si cate ceva despre atmosfera de weekendul asta. Furtuna, intuneric bezna (s-a luat curentul de pe la 8 jumate seara si si-a revenit abia de dimineata), doua trasnete care jur ca au fost in curtea vecina, matusi-mea, care este foarte simpatica, dar imi povestea cum vara trecuta a trasnit o casa din vale si a batrana a murit arsa de vie, si taica-miu, care sforaia in camera de langa mine de parca se lua la intrecere cu catelul care latra disperat afara. Nu era cainele meu, nu l-as fi lasat pe afara in furtuna aia. Evident, am supravietuit. Ba chiar pot spune ca fulgerele chiar mi-au prins bine – cand s-a departat putin furtuna si m-am incumetat sa ies din casa, mi-au luminat calea pana la wc-ul care e in fundul gradinii.

Sincer, cateodata imi place la tara. Imi place sentimentul ala de intoarcere la radacini, cand trebuie sa te speli in lighean, sa iti scoti apa din fantana, sa iti iei rosiile din gradina si sa mananci ce poti pregati cu ce ai deja, si sa nu poti sa dai o fuga pana la KFC sau sa comanzi o pizza daca nu iti convine ce ai in frigider. Dar sunt si alte dati, cand nu vreau decat sa fac un dus cu apa calda, sa ma dau cu patru creme diferite, sa stau pe mess, sa vad un film si sa ma culc in camera mea care miroase frumos. Mai ales cand alternativa este sa stau la lumina unei lumanari, rugandu-ma sa ne ocoleasca si trasnetul urmator si sa se mai potoleasca un pic ploaia, pentru ca fac pe mine si wc-ul este la 50 de metri de casa.

Ieri am vazut Cidade de Deus (City of God). Cam tarziu, stiu. Nu o sa vorbesc acum despre cat de tare e filmul, au facut-o mult prea multi inaintea mea. Altceva vreau sa spun.

Stiam dinainte ca filmul este inspirat din realitate. Au spus si la sfarsit ca este bazat pe fapte reale. Dar imaginea unui copil care ucide cu ranjetul pe buze imi blocheaza mintea. Stiu ca se poate intampla, dar nu vreau sa accept ca se poate intampla. Refuz sa ma gandesc ca, undeva, este posibil ca niste copii de 6-7 ani sa alearge, desculti, cu niste pistoale in manutele micute.

E uluitoare capacitatea umana de a bloca informatiile care nu ne convin. De a vedea doar ce vrem noi. E usor inspaimantator faptul ca fiecare traieste in lumea lui, lume care poate avea o legatura mai mica sau mai mare cu realitatea. Eu, de exemplu, refuz sa vad batrani saraci si bolnavi, copii care cersesc si fura, chiar si adolescenti care stau pe o banca, in parc, ascultand manele de pe telefonul mobil, cu o gramada de coji de seminte la picioare si o bere la doi litri. Probabil nu e bine. Fug de realitate pentru ca nu as suporta toata durerea si mizeria pe care mi le ofera. Sau pentru ca e mult mai confortabil sa cred ca toata lumea porneste de pe picior egal in viata. Din cand in cand, un caine schiop si jigarit sau un batran doborat de boala sau de saracie trec de scutul asta, si constientizarea lor doare. Poate sunt prea tanara. Poate sunt eu nebuna. Poate nu sunt nebuna deloc si asa e toata lumea. Sau poate sunt doar egoista. Tot ce se poate.

E greu sa accepti realitatea fara sa pierzi o parte din sufletul tau. Fara sa devii dur si indiferent. Daca as vrea sa plec din tara, ar fi pentru a nu mai fi inconjurata de atata durere. Si atata mizerie. Stiu ca se poate si mult mai rau decat Romania, dar ma uit la cinismul copiilor din jurul meu si mi-e frica de goana lor dupa o casa ca a lui nea’ Gigi sau dupa o masina ca a lui Mutu. De dorinta de a avea ultimul tip de telefon si tenisi Converse, neaparat. Poate asa e peste tot. Poate peste cativa ani o sa cred si eu ca imi trebuie o garderoba formata exclusiv din haine de fitze si ca scopul suprem in viata e sa ai casa in Pipera, pentru care merita sa faci orice. Dar, pana atunci, prefer sa traiesc in lumea mea, unde oamenii au toate sansele sa fie fericiti. Unde ne zambim unii altora pentru ca ne placem. Sincer.

E dimineata. Dureros de dimineata pentru mine. Si mai trist, caci da, se poate si mai trist, e duminica dimineata. Eh, acum asta nu ar fi asa mare lucru, nu? Probabil iti inchipui ca scriu postul asta de acasa, din camera mea, in pijama si cu ochii carpiti de somn, cu o cana mare de ceai in mana si cu niste prajiturele de-alea bune de care face mama. Eventual ca in timpul asta ascult muzica tare, sa ma razbun pe vecinii mei care si-au luat bormasina de curand si au facut o pasiune pentru ea. Da, am ochii carpiti de somn, dar aici se opresc asemanarile cu dimineata de duminica a unui om normal. Sunt la redactie. Treaza de trei ore. Tot trei ore am dormit azi-noapte. Stiu, mi-am facut-o cu mana mea. Stiam ca azi dimineata trebuie sa fiu aici, nu m-a obligat nimeni sa stau pana dimineata in club. Da’ nah, era prea fun ca sa plec.

Eh, partea la care eu chiar nu am nici o vina e ca sunt vreo 5 oameni in redactie. Desi saptamana trecuta mi s-a zis sa fiu aici duminica cel tarziu la 10… Evident, printre cei 5 oameni nu e nici tipul care trebuie sa imi dea mie de lucru, nu sunt nici colegele mele. Asa ca eu m-am trezit azi, sau, mai bine zis, s-au luptat cu mine doua bucati parinti si doua bucati catei sa ma dea jos din pat, sa ma hraneasca si sa ma arunce la dus, ca sa vin aici sa stau pe net. Apai sa nu ma enervez?