The time of my life

Mi-am facut unghiile roz. Siclam, ar spune cineva care tine la acuratetea exprimarii. Si mi se pare ciudat. Nu, nu culoarea ojei este bizara, ci faptul ca unghiile mele, scurte, rotunde si roz, sunt primul lucru care m-a inspirat sa scriu ceva, dupa mult timp.

Trist, cred… Pe unii oameni ii inspira iubirea, iar pe altii, lumea din jurul lor, poate natura. Pe mine ma inspira o manichiura cvasireusita. Am terminat de intins oja pe degetelul mic de la mana dreapta (intotdeauna e ultimul, data viitoare trebuie sa schimb ordinea), m-am uitat lung la ambele maini, si am zis: „Astazi o sa scriu ceva”. Si-am scris. Din pacate, nu mi-a venit in minte si un subiect care sa merite postat aici, asa ca asta este cam tot. Dezamagitor, stiu, probabil ati citit pana aici in speranta ca o sa termin aberatiile despre unghii si oja si o sa trec la ceva mai serios. Promit ca data viitoare os a fie mai bine. Acum… serios vorbind, la ce va asteptati? Cat de profunde pot fi subiectele abordate de o fata cu unghii scurte, rotunde si roz?

Nu-mi plac magazinele gen Mini Prix in perioada reducerilor. Hainele trebuie tratate cu respect, aranjate frumos pe umerase sau pe rafturi, calcare, aerisite, depozitate in spatii care miros, preferabil, a flori. Nu aruncate claie peste gramada. Nu cazute pe jos. Nu incurcate cate 3 pe un umeras, astfel incat sa fie imposibil sa scoti un maieu negru, care pare promitator cat e acolo, in increngatura de umerase, si, dupa ce te chinui trei minute sa il scoti la lumina, se dovedeste ca face parte din hainele cu strasuri multe, multe, in forma de fluturasi si inimioare.

Cu toate ca nu imi plac magazinele de genul asta cand sunt reduceri, o data ce am intrat si am inceput sa ma uit prin rafturi, nimic nu ma poate opri. Pe bune. Nu prea gasesc nimic sa imi placa, dar mereu am senzatia ca sunt foarte aproape de ceva foarte misto. Asa ca ma uita Dumnezeu printre umerase. Ce e cel mai trist, chiar gasesc chestii misto, dar nu imi vin bine. O prietena imi zice sa nu le mai probez. Sa iau marimea mea, si le probez acasa. O data ce le-am cumparat, trebuie sa imi placa felul in care arata pe mine, ca nu prea am de ales. Am zis ca nu e de mine. Rezultatul? Ea si-a luat azi vreo 20 de chestii. Le-a probat acasa si ii vin misto toate. Eu? Le-am probat in magazin. Mi-am luat o fusta roz. Da, roz. Cred ca o sa ma mai gandesc la chestia asta cu cumparatul pe ne-probate.

Cred ca una dintre replicile de care s-au saturat majoritatea prietenilor mei este “Vreau si eu o rochitaaa”. Spusa pe un ton enervanto-plangacios, evident. Am cautat rochite. Am si probat cateva – verzi, galbene, scurte, lungi, pana la genunchi, inflorate, cu carouri, cu fundite, cu nasturasi, cu tot ce va puteti imagina. Dar nu am gasit ce cautam.

In fiecare zi vad pe cineva imbracat cu o rochita care ma face sa intorc capul. Si mereu am impulsul de a merge la fericita posesoare sa o intreb unde a gasit minunea de pe ea, care e magazinul ala care face haine de poveste, care ii imbraca pe cei care le poarta, nu doar ii acopera? Si dup-aia imi dau seama ca am vazut si eu rochita aia pe umeras. Ba chiar am si probat-o. Mie de ce nu mi-a placut?

Si mi-am dat seama ca nu vreau doar o bucata de material usor, de vara, bine croit. Eu imi doresc o rochita care sa ma faca sa ma simt… feminina. Sa ma misc ca o balerina intr-un camp cu iarba verde, cruda si inalta, sa alunec gratios printre oamenii care se inghesuie dimineata in pasajul de la Unirii. Sa am parul prins intr-o coada de cal care se misca in acelasi ritm cu mine si sa ma potrivesc cu un soundtrack cantat de Coldplay. Nu e de mirare ca nu am gasit nimic satisfacator, nu?