The time of my life

Ieri am vazut Cidade de Deus (City of God). Cam tarziu, stiu. Nu o sa vorbesc acum despre cat de tare e filmul, au facut-o mult prea multi inaintea mea. Altceva vreau sa spun.

Stiam dinainte ca filmul este inspirat din realitate. Au spus si la sfarsit ca este bazat pe fapte reale. Dar imaginea unui copil care ucide cu ranjetul pe buze imi blocheaza mintea. Stiu ca se poate intampla, dar nu vreau sa accept ca se poate intampla. Refuz sa ma gandesc ca, undeva, este posibil ca niste copii de 6-7 ani sa alearge, desculti, cu niste pistoale in manutele micute.

E uluitoare capacitatea umana de a bloca informatiile care nu ne convin. De a vedea doar ce vrem noi. E usor inspaimantator faptul ca fiecare traieste in lumea lui, lume care poate avea o legatura mai mica sau mai mare cu realitatea. Eu, de exemplu, refuz sa vad batrani saraci si bolnavi, copii care cersesc si fura, chiar si adolescenti care stau pe o banca, in parc, ascultand manele de pe telefonul mobil, cu o gramada de coji de seminte la picioare si o bere la doi litri. Probabil nu e bine. Fug de realitate pentru ca nu as suporta toata durerea si mizeria pe care mi le ofera. Sau pentru ca e mult mai confortabil sa cred ca toata lumea porneste de pe picior egal in viata. Din cand in cand, un caine schiop si jigarit sau un batran doborat de boala sau de saracie trec de scutul asta, si constientizarea lor doare. Poate sunt prea tanara. Poate sunt eu nebuna. Poate nu sunt nebuna deloc si asa e toata lumea. Sau poate sunt doar egoista. Tot ce se poate.

E greu sa accepti realitatea fara sa pierzi o parte din sufletul tau. Fara sa devii dur si indiferent. Daca as vrea sa plec din tara, ar fi pentru a nu mai fi inconjurata de atata durere. Si atata mizerie. Stiu ca se poate si mult mai rau decat Romania, dar ma uit la cinismul copiilor din jurul meu si mi-e frica de goana lor dupa o casa ca a lui nea’ Gigi sau dupa o masina ca a lui Mutu. De dorinta de a avea ultimul tip de telefon si tenisi Converse, neaparat. Poate asa e peste tot. Poate peste cativa ani o sa cred si eu ca imi trebuie o garderoba formata exclusiv din haine de fitze si ca scopul suprem in viata e sa ai casa in Pipera, pentru care merita sa faci orice. Dar, pana atunci, prefer sa traiesc in lumea mea, unde oamenii au toate sansele sa fie fericiti. Unde ne zambim unii altora pentru ca ne placem. Sincer.