The time of my life

De curand, am revazut un fost profesor. Acelasi par carunt, acelesi glume simpatice, si exact aceleasi povestiri haioase. Dar ceva s-a schimbat si desi nu imi dau exact seama care a fost momentul in care am realizat asta, sunt sigura. A imbatranit. Poate a fost atunci cand ne-a povestit, pentru a 53a oara, de farsa pe care i-a jucat-o directorului scolii. Poate a fost atunci cand mi-am dat seama ca a obosit. Ca elevii si scoala l-au obosit. Sau poate a fost atunci cand a pocnit din degete a cincea oara in zece minute si mi-am dat seama ca are un tic de care nu isi da seama. Lucrurile astea nu il fac cu nimic mai putin valoros in ochii mei. Dar ma sperie.

Mereu mi-a fost frica de batranete. Asa superficiala cum probabil o sa va par, recunosc ca mi-e teama de riduri, de plictiseala, de reumatisme, mi-e groaza de discutii nesfarsite despre boli, doctori si pretul locurilor la cimitir, ma ingrozeste gandul ca o sa ma intereseze cat costa patrunjelul, rosiile si ceapa. Da, da, stiu ca nu asta inseamna batranetea. Sau nu numai asta. Dar mi-e greu sa cred ca o sa fiu printre acei putini norocosi impacati cu viata lor, care isi accepta senin si bland soarta, isi petrec ziua citind si plimbandu-se prin Cismigiu, iar seara merg la teatru, expozitii si concerte. Mi-ar placea, dar nu pot. Am 20 de ani – prea putini ca sa cred ca o sa fiu fericita si cand o sa fiu mare si o sa trebuiasca sa ma port ca atare. Dar standardele se schimba, nu-i asa?

Imi place cand vad batrani care se plimba prin parc, desi ma enerveaza cand ii vad, acri si incruntati, in autobuzi. Imi plac cei care pleaca in vacante, chiar daca isi iau cu ei un geamantan mai mic doar pentru medicamente. Imi plac bunicile care ies cu nepotii in parc si au grija sa fie imbracate cochet. Ma fac sa cred ca fericirea nu o gasesti doar in tinerete, pentru ca mai apoi sa o pierzi, putin cate putin. Oamenii care la sfarsitul vietii nu mai au decat amaraciune pentru toate lucrurile pe care ar fi vrut sa le faca si nu le-au facut sau furie pentru cele pe care le-au facut si isi doresc sa nu le fi facut niciodata sunt cei care ma sperie. Trebuie sa fie greu sa traiesti astfel incat, la sfarsitul vietii, sa fii multumit cu ceea ce esti. De-asta mi-e mila de batranii care isi varsa amarul pe copiii care fac galagie in fata blocului. De-asta mi-e frica de momentul in care copiii mei o sa realizeze, cand o sa le povestesc pentru a 20a oara vreo isprava neinsemnata, ca am imbatranit si eu.