The time of my life

Ieri am dat un examen la Cambridge (Da, asta este motivul pentru care in ultimul timp am vorbit ca in Pruteanu’s worst nightmare, dar nici o grija, voi reveni la normal). Au fost 200 de oameni, impartiti in doua mari categorii – liceenii pe de-o parte, colorati si cool in marea lor majoritate, si cei care trecusera de glorioasa varsta de 20 ani de cealalta parte. La fiecare doua-trei fraze, cei din urma se plangeau ca sunt numai pusti de liceu in jur, si ei nu au ce cauta acolo. Eu? Undeva pe la mijloc… Parca ma enervau si pustii din Caragiale putin – prea erau veseli, fara cearcane a la sesiune, nu stiau nici macar ce este stresul BAC-ului, ca doar mai au cel putin o vara pana atunci. Dar parca m-au enervat mai tare comentariile de genul „Fata, sta unu’ mic cu mine in banca, are un tupeu in el… Poate il pun sa-mi vorbeasca cu dumneavoastra pana terminam examenul”, venite de la o gagica de 25 de ani imbracata in blugi si intr-un tricou cu un smiley mare pe el, care statea pe o bordura si fuma o tigara. Parca – parca m-as fi dat de partea alora mici.

OK, recunosc! La mine, nostalgia adolescentei e foarte puternica. Ba chiar, pana ieri, as fi zis ca sunt adolescenta – pana la urma, it’s not all about age, is it? Doar ca ieri am realizat ceva. Am crescut.

Dupa ce am stat aproape noua ore intr-o sala plina de balerini cu buline, pantaloni scurti galbeni si cordelute roz, cand am ajuns acasa am scos de la naftalina… cum sa le spun?… incercarile mele literare din liceu. Si bine am facut! Pentru ca au trecut doar cativa ani, dar deja uitasem cum eram atunci – niste copii tare entuziasti. Vroiam sa publicam o carte la sfarsitul liceului, in care sa adunam povestirile tuturor intamplarilor prin care am trecut. Sa fie un fel de cronica a maturizarii. Evident, nici vorba de o materializare a proiectului nostru, dar ceva bun tot a iesit – timp de doi ani, eu chiar am scris cate ceva, mai mult pentru mine, pentru ca stiam ca la 20 de ani va fi foarte tare sa imi aduc aminte. M-am si intristat, ce-i drept. Pentru ca atunci nici nu ma gandeam ca sunt lucruri pe care voi fi prea obosita sau prea plictisita sa le fac, pentru ca atunci inca eram idealista, pentru ca acum sunt mai mult cinica decat optimista.

Unde incerc sa ajung cu toata povestea asta? Mi-am mai amintit un lucru aseara. Cat de mult imi placea sa scriu. De fapt… nu numai ca imi placea sa scriu, dar eram tare mandra de chestiile care imi ieseau (intre noi fie vorba, they weren’t that good). Si am realizat ca inca imi place sa scriu, chiar daca nu prea mai sunt multumita de produsul finit. Oricum, practice makes perfect, right? Si asa m-am hotarat sa imi fac blog .