Roz, again

Mi-am facut unghiile roz. Siclam, ar spune cineva care tine la acuratetea exprimarii. Si mi se pare ciudat. Nu, nu culoarea ojei este bizara, ci faptul ca unghiile mele, scurte, rotunde si roz, sunt primul lucru care m-a inspirat sa scriu ceva, dupa mult timp.

Trist, cred… Pe unii oameni ii inspira iubirea, iar pe altii, lumea din jurul lor, poate natura. Pe mine ma inspira o manichiura cvasireusita. Am terminat de intins oja pe degetelul mic de la mana dreapta (intotdeauna e ultimul, data viitoare trebuie sa schimb ordinea), m-am uitat lung la ambele maini, si am zis: „Astazi o sa scriu ceva”. Si-am scris. Din pacate, nu mi-a venit in minte si un subiect care sa merite postat aici, asa ca asta este cam tot. Dezamagitor, stiu, probabil ati citit pana aici in speranta ca o sa termin aberatiile despre unghii si oja si o sa trec la ceva mai serios. Promit ca data viitoare os a fie mai bine. Acum… serios vorbind, la ce va asteptati? Cat de profunde pot fi subiectele abordate de o fata cu unghii scurte, rotunde si roz? :)

Comentarii (5)

Nu stiu altii cum sunt, dar eu…

 

Weekendul trecut am fost la tara. Chestia asta concureaza pentru titlul de cea mai neinspirata decizie a parintilor mei. Sa fiu sincera, faptul ca, din toata vara, noi am plecat la tara tocmai in weekendul in care hidrologii au anuntat cod galben, pericol de inundatii, furtuni, descarcari electrice violente si vant puternic in Dolj nu este o supriza in familia mea. Da, parintii mei sunt dintr-o comuna din Dolj. Mie mi se pare foarte greu de crezut cand aud pe cineva ca spune, cu ochi mari si visatori: „Ooo, e foarte frumos la mine la tara” si incep sa povesteasca cum alerga descult pe poteci de codru, mai-mai sa crezi ca a copilarit la Humulesti. Bine, oamenii astia sunt norocosii care au bunici printr-un satuc de la munte sau de la deal, cu padurea in curte, case albe cu muscate rosii la geam si un paraias in spatele grajdului in care cresc vaci grase si frumoase care dau lapte dulce. Cum e la mine la tara? Mult soare, mult praf, multe muste si foarte putini copaci. Nu avem paraiase, dar, ce-i drept, avem un canal de irigatii. Am facut si eu baie in el,eram prin clasa a sasea si m-au dus verisorii mei la scaldat. S-a intamplat o singura data, pentru ca, atunci cand si-au dat ai mei seama unde faceam noi baie… sa spunem ca nu a iesit prea frumos. Acum, pana si asta a secat.

Asa… Acum, ca v-ati facut o idee despre decorul in care se petrece totul, sa va spun si cate ceva despre atmosfera de weekendul asta. Furtuna, intuneric bezna (s-a luat curentul de pe la 8 jumate seara si si-a revenit abia de dimineata), doua trasnete care jur ca au fost in curtea vecina, matusi-mea, care este foarte simpatica, dar imi povestea cum vara trecuta a trasnit o casa din vale si a batrana a murit arsa de vie, si taica-miu, care sforaia in camera de langa mine de parca se lua la intrecere cu catelul care latra disperat afara. Nu era cainele meu, nu l-as fi lasat pe afara in furtuna aia. Evident, am supravietuit. Ba chiar pot spune ca fulgerele chiar mi-au prins bine – cand s-a departat putin furtuna si m-am incumetat sa ies din casa, mi-au luminat calea pana la wc-ul care e in fundul gradinii.

Sincer, cateodata imi place la tara. Imi place sentimentul ala de intoarcere la radacini, cand trebuie sa te speli in lighean, sa iti scoti apa din fantana, sa iti iei rosiile din gradina si sa mananci ce poti pregati cu ce ai deja, si sa nu poti sa dai o fuga pana la KFC sau sa comanzi o pizza daca nu iti convine ce ai in frigider. Dar sunt si alte dati, cand nu vreau decat sa fac un dus cu apa calda, sa ma dau cu patru creme diferite, sa stau pe mess, sa vad un film si sa ma culc in camera mea care miroase frumos. Mai ales cand alternativa este sa stau la lumina unei lumanari, rugandu-ma sa ne ocoleasca si trasnetul urmator si sa se mai potoleasca un pic ploaia, pentru ca fac pe mine si wc-ul este la 50 de metri de casa.

Comentarii (6)

Mini Prix rulz. Sometimes.

Nu-mi plac magazinele gen Mini Prix in perioada reducerilor. Hainele trebuie tratate cu respect, aranjate frumos pe umerase sau pe rafturi, calcare, aerisite, depozitate in spatii care miros, preferabil, a flori. Nu aruncate claie peste gramada. Nu cazute pe jos. Nu incurcate cate 3 pe un umeras, astfel incat sa fie imposibil sa scoti un maieu negru, care pare promitator cat e acolo, in increngatura de umerase, si, dupa ce te chinui trei minute sa il scoti la lumina, se dovedeste ca face parte din hainele cu strasuri multe, multe, in forma de fluturasi si inimioare.

Cu toate ca nu imi plac magazinele de genul asta cand sunt reduceri, o data ce am intrat si am inceput sa ma uit prin rafturi, nimic nu ma poate opri. Pe bune. Nu prea gasesc nimic sa imi placa, dar mereu am senzatia ca sunt foarte aproape de ceva foarte misto. Asa ca ma uita Dumnezeu printre umerase. Ce e cel mai trist, chiar gasesc chestii misto, dar nu imi vin bine. O prietena imi zice sa nu le mai probez. Sa iau marimea mea, si le probez acasa. O data ce le-am cumparat, trebuie sa imi placa felul in care arata pe mine, ca nu prea am de ales. Am zis ca nu e de mine. Rezultatul? Ea si-a luat azi vreo 20 de chestii. Le-a probat acasa si ii vin misto toate. Eu? Le-am probat in magazin. Mi-am luat o fusta roz. Da, roz. Cred ca o sa ma mai gandesc la chestia asta cu cumparatul pe ne-probate.

Comentarii (3)

City of God

Ieri am vazut Cidade de Deus (City of God). Cam tarziu, stiu. Nu o sa vorbesc acum despre cat de tare e filmul, au facut-o mult prea multi inaintea mea. Altceva vreau sa spun.

Stiam dinainte ca filmul este inspirat din realitate. Au spus si la sfarsit ca este bazat pe fapte reale. Dar imaginea unui copil care ucide cu ranjetul pe buze imi blocheaza mintea. Stiu ca se poate intampla, dar nu vreau sa accept ca se poate intampla. Refuz sa ma gandesc ca, undeva, este posibil ca niste copii de 6-7 ani sa alearge, desculti, cu niste pistoale in manutele micute.

city-of-god2.jpg

E uluitoare capacitatea umana de a bloca informatiile care nu ne convin. De a vedea doar ce vrem noi. E usor inspaimantator faptul ca fiecare traieste in lumea lui, lume care poate avea o legatura mai mica sau mai mare cu realitatea. Eu, de exemplu, refuz sa vad batrani saraci si bolnavi, copii care cersesc si fura, chiar si adolescenti care stau pe o banca, in parc, ascultand manele de pe telefonul mobil, cu o gramada de coji de seminte la picioare si o bere la doi litri. Probabil nu e bine. Fug de realitate pentru ca nu as suporta toata durerea si mizeria pe care mi le ofera. Sau pentru ca e mult mai confortabil sa cred ca toata lumea porneste de pe picior egal in viata. Din cand in cand, un caine schiop si jigarit sau un batran doborat de boala sau de saracie trec de scutul asta, si constientizarea lor doare. Poate sunt prea tanara. Poate sunt eu nebuna. Poate nu sunt nebuna deloc si asa e toata lumea. Sau poate sunt doar egoista. Tot ce se poate.

E greu sa accepti realitatea fara sa pierzi o parte din sufletul tau. Fara sa devii dur si indiferent. Daca as vrea sa plec din tara, ar fi pentru a nu mai fi inconjurata de atata durere. Si atata mizerie. Stiu ca se poate si mult mai rau decat Romania, dar ma uit la cinismul copiilor din jurul meu si mi-e frica de goana lor dupa o casa ca a lui nea’ Gigi sau dupa o masina ca a lui Mutu. De dorinta de a avea ultimul tip de telefon si tenisi Converse, neaparat. Poate asa e peste tot. Poate peste cativa ani o sa cred si eu ca imi trebuie o garderoba formata exclusiv din haine de fitze si ca scopul suprem in viata e sa ai casa in Pipera, pentru care merita sa faci orice. Dar, pana atunci, prefer sa traiesc in lumea mea, unde oamenii au toate sansele sa fie fericiti. Unde ne zambim unii altora pentru ca ne placem. Sincer.

 


Comentarii (5)

Vacanta in iad

Sunt in vacanta. Vacanta bucuresteana, molesita de caldura. Vad filme, noi si proaste, sau vechi si bune. Daca stie cineva vreun film nou misto, nu va sfiiti sa-mi spuneti si mie (mai putin daca ideea voastra de filme misto include muulte urmariri cu masini, batai kung-fu sau roboti programati sa ucida). Citesc, dar nu cat as vrea. De fiecare data cand ma asez in pat sa citesc, ma apuca somnul. Nu e vina mea. Serios. Ma rapune caldura. Dorm pana la pranz, mai trag un pui de somn de dupa-amiaza, asa, si seara pe la 1 deja casc grav. Ies in oras, dar deja nu se mai poate ziua. Ce rost are sa merg la o terasa cu o umbra anemica, care nu face racoare, ci doar fenteaza putin soarele, unde toata lumea e toropita, comanda sucuri cu multa, multa gheata, si se plange de caldura. Bine, nici sa ies noaptea nu mai e mare afacere, dar, oricum, parca mai merge. Nici macar la cumparaturi nu mai am stare sa merg… si asta chiar e grav, va spun eu. Parca nu mai are farmec sa probez tzaspe rochite cand sunt transpirata toata. Nu vreau decat sa ma asez pe scaunelul din cabina de proba si vanzatoarea sa imi aduca o sticla de doi litri de apa rece, rece, pe care sa mi-o torn in cap. Nu, nu vreau sa incerc si o marime mai mica la pantalonii astia, pentru ca nu mai suport hainele pe mine.

Stiu, ma plang cam mult. Si e ciudat, pentru ca, in general, mie imi place caldura. La mine nu exista zona aia de trecere intre cald si frig, unde oamenii spun ca e „numai bine”. Mie mi-e ori cald, ori frig. Si cum frigul este in top 5-ul lucrurilor pe care le urasc, prefer sa fie cald. Dar parca vara asta a pus capac. Ma simt ca in reclama aia la Kandia. O stiti, cea in care se topesc toate lucrurile.

OK, gata. Ma duc sa dau drumu la aerul conditionat. Saracul aparat, cred ca uraste zilele astea la fel de tare ca si mine. Parca nici macar nu mai are puterea de odinioara, dar inca se descurca batranul. Si cred ca ma asez in pat sa citesc, poate astazi reusesc sa stau treaza mai mult de doua ore consecutiv. Ar fi o schimbare binevenita.

Comentariu (1)

Sunday, bloody Sunday

E dimineata. Dureros de dimineata pentru mine. Si mai trist, caci da, se poate si mai trist, e duminica dimineata. Eh, acum asta nu ar fi asa mare lucru, nu? Probabil iti inchipui ca scriu postul asta de acasa, din camera mea, in pijama si cu ochii carpiti de somn, cu o cana mare de ceai in mana si cu niste prajiturele de-alea bune de care face mama. Eventual ca in timpul asta ascult muzica tare, sa ma razbun pe vecinii mei care si-au luat bormasina de curand si au facut o pasiune pentru ea. Da, am ochii carpiti de somn, dar aici se opresc asemanarile cu dimineata de duminica a unui om normal. Sunt la redactie. Treaza de trei ore. Tot trei ore am dormit azi-noapte. Stiu, mi-am facut-o cu mana mea. Stiam ca azi dimineata trebuie sa fiu aici, nu m-a obligat nimeni sa stau pana dimineata in club. Da’ nah, era prea fun ca sa plec.

Eh, partea la care eu chiar nu am nici o vina e ca sunt vreo 5 oameni in redactie. Desi saptamana trecuta mi s-a zis sa fiu aici duminica cel tarziu la 10… Evident, printre cei 5 oameni nu e nici tipul care trebuie sa imi dea mie de lucru, nu sunt nici colegele mele. Asa ca eu m-am trezit azi, sau, mai bine zis, s-au luptat cu mine doua bucati parinti si doua bucati catei sa ma dea jos din pat, sa ma hraneasca si sa ma arunce la dus, ca sa vin aici sa stau pe net. Apai sa nu ma enervez?

Comentarii (2)

Remember Mirc

 

Fac parte din generatia Mircului. Dintre cei care aveau cont la Xnet si trebuia sa se conecteze inainte de 10. Dupa nu se mai putea, era supraincarcata reteaua… Poate doar dupa 1, cand se culca armata de copiii care stateau pe bariacadele Undernetului in fiecare seara. Nu intram nici cu prea mult timp inainte de 10, ca era scump, si iar rasuna casa de urlete cand venea factura de la Romtelecom. Am si acum in minte taraitul pe care il facea modemul si imi amintesc cum stateam cu inima stransa pana auzeam sunetul cel mai dulce din lume – cel care imi spunea ca s-a conectat. Imi dadea cosmaruri cand ma deconecta pe la 11, exact ora la care nu mai aveam nici o sansa sa intru la loc. Deja dupa vreun an eram „bazata”, nu mai intram decat pe canalele unde aveam op, minim +, iar distractia mea principala era sa le dau kick si ban boboacelor pe care nu le inghiteam. Pe vremea aia stiam pe dinafara comenzile de pe canale si ziua in care soseste factura la telefon.

mirc.jpg

Stiu, suna a povestea unui om care isi duce viata in mare parte online. Nu, nu sunt genul de om pentru care a fost facuta reclama aia trista cu soldatul cu aripi de inger care nu s-a putut adapta niciodata in real life. Hai ca o stiti – happy – endul consta in faptul ca neadaptatul a descoperit internetul, locul unde poate fi cineva. Nu am reusit niciodata sa intretin o legatura cu cineva pe care nu il cunosc in viata de zi cu zi. Ce-i drept, pe vremea Mircului, mai vorbeam din cand in cand cu cate un necunoscut. Dar niciodata mai mult de doua-trei ori, nu ii suportam pe pustanii, sau, si mai rau, pe babalacii iesiti sa agate pe net cu „asl pls”, cum nu ii suport acum pe cei care ma opresc pe strada cu faze de genul „Ce faci papusa?”, sau care claxoneaza din masina. Serios acum, la ce se asteapta un tip care face de-astea? Ca o sa ma intorc din drum si o sa ii spun ca m-am indragostit iremediabil de vocea lui? Ca m-a impresionat atat de tare cu replica originala incat trebuie sa il am, atunci si acolo, si sa ii smulg tricoul cu „De puta madre” de pe el? Come on…

Acum, nici macar nu mai am Mircul instalat. Nici nu stiu daca il mai foloseste cineva. Nu stiu nici macar daca mai are cineva net ca pe vremuri, de la Xnet… De fapt, nu, nu pot sa cred ca mai e cineva care se multumeste cu atat de putin. Dar parca era mai distractiv pe atunci. Eram implicata in lucrurile care se intamplau acolo, ne imparteam in tabere cand aparea vreun subiect de cearta, aveam cate un obiectiv comun – gen sa inregistram un canal – si discutii pana dimineata. Ne distram pe Mirc. Acum stam pe mess, pe forumuri, citim bloguri, scriem pe bloguri si ne postam fotografiile. Am crescut, dar cand jocul a devenit mai complicat, si-a pierdut farmecul si avantul tineretii.

Comentarii (3)

Freedom

Am luat o decizie, intr-un final. Am hotarat sa mai fiu studenta inca un an. Sa ma duc la cursuri si la seminarii, sa imi fac temele, lucrarea de licenta si, eventual, sa mai invat o limba straina. Chiar sa ma intereseze ce se mai intampla la etajul 6. Am hotarat ca vara asta vreau sa citesc carti cu pagini ingalbenite, sa cant la pian, sa vad filme multe, noi si vechi, si sa ma vad cu pretenii. Vreau sa fac sport, sa colind dupa haine si sa dansez. Vreau sa pierd timpul studenteste, nu sa ies la un suc dupa serviciu si sa ma grabesc acasa, ca ma trezesc devreme a doua zi. Nu. Vacanta asta vreau sa dorm pana la pranz.

Aproape toata lumea mi-a zis ca sunt fraiera daca refuz o oferta buna de angajare. Si probabil chiar sunt. Dar mie cel mai mult mi-a placut sfatul Andreei, care mi-a zis sa fac ce vreau, nu ce ar trebui si nici ce imi zic ceilalti, ca o sa fie bine cata vreme sunt eu multumita cu ceea ce fac. Si are dreptate. Nu ma grabesc nicaieri. Mai am doar un an de facultate si dup-aia, probabil, o viata intreaga de mers la serviciu. O singura vacanta si o viata intreaga de concedii, urmata de o pensie mult asteptata, dar care se dovedeste a fi ori incarcata de responsabilitati, ori trista si singura. Oricum, departe de perioada idilica la care viseaza toata lumea.

Stiu, asta pare a fi un post de justificare, scris ca sa ma convinga pe mine. Si probabil asta si este. Pana la urma, nu am nici un motiv sa vreau sa va conving pe voi, nu? Oricum, egoismul motivelor mele nu cred ca va afecta pe nimeni, dar pe mine cu siguranta ma va face fericita. Asa ca… mai am o saptamana jumate de practica. Dup-aia – VACANTA :)

summer.jpg

Comentarii (6)

Endless Search

Cred ca una dintre replicile de care s-au saturat majoritatea prietenilor mei este “Vreau si eu o rochitaaa”. Spusa pe un ton enervanto-plangacios, evident. Am cautat rochite. Am si probat cateva – verzi, galbene, scurte, lungi, pana la genunchi, inflorate, cu carouri, cu fundite, cu nasturasi, cu tot ce va puteti imagina. Dar nu am gasit ce cautam.

In fiecare zi vad pe cineva imbracat cu o rochita care ma face sa intorc capul. Si mereu am impulsul de a merge la fericita posesoare sa o intreb unde a gasit minunea de pe ea, care e magazinul ala care face haine de poveste, care ii imbraca pe cei care le poarta, nu doar ii acopera? Si dup-aia imi dau seama ca am vazut si eu rochita aia pe umeras. Ba chiar am si probat-o. Mie de ce nu mi-a placut?

Si mi-am dat seama ca nu vreau doar o bucata de material usor, de vara, bine croit. Eu imi doresc o rochita care sa ma faca sa ma simt… feminina. Sa ma misc ca o balerina intr-un camp cu iarba verde, cruda si inalta, sa alunec gratios printre oamenii care se inghesuie dimineata in pasajul de la Unirii. Sa am parul prins intr-o coada de cal care se misca in acelasi ritm cu mine si sa ma potrivesc cu un soundtrack cantat de Coldplay. Nu e de mirare ca nu am gasit nimic satisfacator, nu?

Comentarii (2)

RATB, my love

Imi place sa merg cu autobuzul. Serios. Nu, nu ziua, cand aerul clocoteste si oameni straini si urat mirositori se inghesuie in tine. Imi place sa merg cu autobuzul seara. Atunci cand nu e inca noapte, dar poti sa o simti, e aproape, cand autobuzul e gol si stau jos, undeva mai in spate, neaparat langa fereastra si neaparat pe partea stanga. Imi place sa vad sutele de faruri cum impodobesc soselele, in drum spre casa sau spre vreo terasa cu felinare cu lumina galbena si scaune din fier forjat. Imi place sa vad oameni care se urca linistiti in masina. E ora la care nu se mai grabesc niciunde, nu mai cauta disperati scaune, nu se mai imping unii pe altii si nu isi mai arunca gentile pe scaun de la departare, cu privirea aceea salbatica.

Seara, cand merg cu autobuzul si ascult ceva frumos, ma simt ca intr-un film. Unul cu buget redus, dar cu distributie buna J si cu o viziune regizorala revolutionara. Simt ca, prin geamul mare, orasul traieste pentru mine. Ca eu sa ma bucur de el si sa simt ca o particica din el. Pe cat urasc Bucurestiul dimineata, pe atat il iubesc cand vine noaptea.

Nu stiu de ce, dar senzatia asta o am doar cand merg cu autobuzul. Tramvaiul ma lasa rece, cu troleul nu am fost niciodata prietena, iar masina mea… sa ziceam ca ceilalti participanti la trafic nu apreciaza la fel de tare ca mine ce frumos arata rosul, galbenul si verdele pe cerul intunecat sau ce misto e imbracata tipa de pe noul panou publicitar. Cand conduci, orasul te grabeste, nu te lasa sa il admiri in voie.

Comentariu (1)

Posturi mai vechi »
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.